Ionuț Rebegea: “La început, cel mai dificil era că nu-mi dădeam seama dacă pozele mele sunt bune sau nu.”

Ionuț Rebegea: “La început, cel mai dificil era că nu-mi dădeam seama dacă pozele mele sunt bune sau nu.”

Ionuț Rebegea e un fotograf amator, de 26 de ani, din Iași. E timid în spatele camerei foto, așa că foarte rar ai să-l surprinzi fotografiind oameni care se uită direct la el. Cu toate acestea, preferă să se afle cât mai des în mulțime, la un concert sau la un festival, de unde să surprindă emoțiile, fără ca ceilalți să-l observe.

De când faci poze?

Din ianuarie 2014. Atunci mi-am luat prima cameră, un Nikon D3100. Primisem un bonus de la muncă, recomandasem pe cineva, și văzusem pe OLX că aparatul se vindea cu vreo 1000 de lei.

Ai vrut mereu să faci poze, te vedeai lucrând în domeniul ăsta?

Nu, îmi plăcea ideea de-a avea un aparat foto mișto și m-am gândit să fac ceva cu bonusul pe care îl primisem. La câteva zile după ce am cumpărat-o, m-am înscris la un curs de fotografie, ținut de Dan Mititelu. Nu mai aveam bani pentru curs, că-mi luasem camera, și am zis că mă duc doar la primul, că era gratis. Dar mi-a plăcut atât de mult, că m-am împrumutat de la o colegă. Acum costă 150 de lei, pe atunci era 100. Ține vreo 10 săptămâni, 4 ore săptămânal.

Poți să participi și dacă nu intenționezi să practici fotografia, înveți o grămadă de chestii mișto, de la tipuri de aparate foto și până la legislație (despre drepturi de autor, despre faptul că trebuie respectat dreptul la imagine al celor pe care îi fotografiezi pe stradă, care te pot da în judecată, dacă descoperă o poză cu ei, postată online, și nu ți-au dat acordul). Am aflat, de exemplu, că poți face poze la turnul Eiffel, însă doar ziua, căci noaptea intervin drepturile de autor pe lumini, și nu poți publica pozele, pentru profit.

Ce ai făcut după curs?

Am continuat să învăț pe cont propriu. Mi-am cumpărat foarte multe cărți, albume foto, reviste de fotografie, am folosit tutoriale de pe Internet. O carte foarte bună, mai ales pentru cei care sunt la început, e „Fotograful creator”, de Andreas Feininger, care explică foarte multe despre compoziție. Am găsit prima ediție undeva într-un anticariat din Cluj, însă a fost reeditata de curând, de către Polirom.

Îți mai amintești primele cadre, primii subiecți?

Îmi amintesc mai degrabă prima fotografie postată online, pe pagina de Facebook. Era la vreo 3 luni după ce mi-am luat aparatul. Cunoscusem niște prieteni la curs și ne-am format noi un grup restrâns, cu care am organizat, într-un weekend, prima excursie pe Rarău, cu scopul de-a fotografia. Era prima mea ieșire de acest fel. După, am făcut și o expoziție, Printre popi și doamne, se referă la niște stânci de acolo. Primul cadru făcut de mine, pe care îl postasem, era o floare de pe Pietrele Doamnei. În spate se vedeau două stânci mari. Acum nu l-aș mai expune, însă atunci a fost primul cadru despre care credeam eu că merită să îl mai vadă și altcineva.

Ești foarte critic cu tine.

Atunci când fotografiez, mi se întâmplă des să ajung acasă, să văd pozele, să le prelucrez, îmi plac foarte mult și le pun pe net, însă, în timp, descopăr că parcă nu mai sunt așa de bune. Fac altele, le expun, după care iar nu îmi mai plac. Îmi observ evoluția și îmi dau seama că nu mai sunt la fel de wow! ca la început. E un proces de învățare. Dacă m-ai pune să aleg 10 imagini făcute acum un an, cred că mi-ar fi greu, pentru că nu îmi mai plac la fel de mult.

Consum și foarte multă fotografie pe net, urmăresc zilnic ce au mai făcut alți profesioniști. În felul ăsta îmi formez ochiul, învăț singur cum să recunosc un cadru bun.

Ce ai vrea foarte mult să fotografiezi și nu ai avut încă ocazia?

Un festival foarte mare de muzică, cum e Electric Castle. Aș vrea să mă axez pe fotografia de concert și cred că mă descurc relativ decent la asta.

Ce tip de fotografie preferi?

Pe lângă cea de concert, mă mai joc cu fotografia de portret. De asemenea, îmi place foarte mult fotografia documentară. Urmăresc mereu ce face Cosmin Bumbuț, echipa de la Documentaria, până și cei de la Mediafax fac uneori proiecte foto interesante. Urmăresc și fotografia de stradă, imi place Hajdu Tamás, are niște cadre foarte amuzante, dar și crud de oneste.

Mă gândeam la un moment dat să încep un proiect foto care să se axeze pe partea socială. România e plină de povești și probleme. Material de documentat e o grămadă. M-ar interesa, de pildă, să fotografiez scările vechi de blocuri, în care încă sunt expuse tablouri cu pisici, cu câini, dulapuri vechi, plante de apartament. Astea vor dispărea în curând, pe măsură ce scările vor fi renovate, iar oamenii nu le vor mai pune la loc.

Îmi spuneai de fotografia de portret. Cât de ușor îți e să te apropii de oameni pe stradă și să îi fotografiezi?

Fac portret mai mult cu prietenii decât cu oameni pe care nu îi cunosc. Pe străini, mai degrabă, îi fotografiez atunci când nu mă văd. Nu prea mă pot apropia de ei, când știu că mă văd cu aparatul la gât. În plus, prefer să îi surprind natural, nu când pozează.

Sigur, o modalitate mai usoară e să mergi la om, să te prezinți, să îi cunoști povestea, să îi arăți poza, eventual să îi spui că, dacă îi place, i-o poți trimite pe mail. Însa, mă întreb, fac poza înainte sau după ce vorbesc cu el? Că dacă o fac după, deja omul se schimbă, iar eu aș prefera să îl surprind într-un moment când nu e atent. De obicei, când mă vede cineva că îl pozez, imediat plec. Din cauza asta, in pozele mele de stradă, foarte rar apar fețele oamenilor, iar ei se uită direct la aparat. I-am surprins mai mult de la distanță, când li s-a văzut doar umbra, poate doar niște picioare. E drept, nici nu îți ies pozele prea bune, dacă ești timorat.

Care a fost cel mai interesant proiect foto la care ai lucrat până acum?

Am avut câteva expoziții colective. Am ținut și una personală, când eram în Volda, Norvegia, însă atunci eram mai la început, așa că nu mai sunt la fel de multumit de cadrele făcute.

În prezent, lucrez la o viitoare expoziție ce va avea în centru fotografia de concert. Am participat la multe astfel de evenimente, în calitate de fotograf, în ultimii doi ani. Am reușit să adun ceva material de calitate și cred că o să iasă ceva fain. Se va ține în Copou, la gard. De multă vreme nu s-a mai organizat acolo o expoziție de fotografie de concert.

Ai ajuns să câștigi din munca asta?

Da, mai particip la evenimente, la nunți, însă foarte puțin. Nu vreau să mă axez pe fotografie de nuntă și să fac asta, în mod constant, pe bani. Nu că aș avea o problemă cu domeniul, dar cred că există riscul să ajung într-o rutină și să încep să fotografiez pentru ceilalți, că doar mă plătesc, nu pentru plăcerea mea.

Nu aș vrea să-mi pierd plăcerea sau entuziasmul. Astfel că, deocamdată, fotografiez ce îmi place mie, iar când apare o oportunitate, nu refuz. Nici nu caut eu oportunitățile, iar până acum am fotografiat doar la ocaziile prietenilor. Bineînțeles, lor le-am făcut reducere 🙂 Ofer pozele în format digital, prelucrate decent, pe cele făcute la invitați, și prelucrate mai atent, pe cele de la ședința foto a mirilor.

Ce echipament se găseste în trusa ta?

Am început cu Nikon, iar dupa D3100 mi-am luat un D7000. Mi-am vândut toată trusa, inclusiv blițuri, și am trecut pe Sony a7II. Folosesc obiectivele Zeiss 35 mm 2.8 și Zeiss 55 mm 1.8. Am luat mirrorless-ul pentru că e mult mai ușor, iar la performanțe e chiar la fel precum DSLR-ul sau chiar mai bun. Îmi era destul de greu să urc pe munte și să car obiective și tot echipamentul. Bineînțeles că le luam pe toate (râde), că nu știam niciodată de ce voi avea nevoie. Plus că aveam și carduri goale la mine, toți acumulatorii încărcați etc.

Ai făcut vreodată ceva ciudat, nebunesc, ca să obții un cadru?

O, da, de multe ori. Mai ales pentru că încerc mereu să evit să fac poze de la nivelul ochiului și caut unghiuri noi, fie mă ridic sau mă las foarte jos. Așa se face că eram la un concert în aer liber și m-am pus în fața scenei, pe spate, ca să prind solistul care stătea la margine. Era destul de ciudat să stau așa. M-am urcat și pe scenă, în spatele cântăreților, printre cabluri, iar la un moment dat am dărâmat un amplificator. Eram la un concert Travka și m-a atenționat basistul să cobor, ca nu cumva să mă lovească din greșeală. Îi stăteam chiar în spate.

Cum se face că ai curaj să te expui în astfel de situații, însă te temi să fii „prins în fapt”, de oamenii pe care îi pozezi pe stradă?

La concert nu prea are omul nici o problemă cu faptul că îl fotografiezi. Îmi înțelege mai bine rolul. Până la urmă vorbim de evenimente publice, însă pe stradă e altă treabă. Cred că ține și de cultura de la noi, faptul că oamenii se feresc să apară în cadru sau sunt stingheri când sunt fotografiați.

Cred că și media influențează acest lucru. De multe ori am fost întrebat, pe stradă, de la ce televiziune sunt, când mă vedeau cu aparatul mare în mâini. Dacă le zic că fac poze doar pentru mine, nu prea le vine să creadă. Își mai schimbă părerea când le arăt ce am fotografiat, un apus sau altceva din jur.

Cum îți promovezi fotografia?

Pe lângă expoziții, public pe Facebook. Atât că nu prea pun tot ce fac. Sigur că mă bucur când văd un like, însă continui, deocamdată, să fac poze pentru mine, să surprind doar ce îmi place mie. Poate, pe viitor, o sa fac din asta o meserie.

Ce sfat ai da unui începător?

Să aibă multă răbdare, în primul rând. Prima oară te izbești de cât de complicat e aparatul foto, de câte setări are și ce setări manuale trebuie să faci, ca să iasă o poză bună. Nu poți decât să iei manualul camerei și să îl răsfoiești din scoarță în scoarță.

Apoi, după ce te lămurești cu partea tehnică, începi să te gândești la compoziție, la cum să faci o încadrare corectă estetic. E greu să obții poze clare, cu expunerea corectă și alte mici detalii care cer timp și practică, pentru a fi învățate.

Îi mai recomand și să privească multă fotografie, să urmărească tehnica altora, pentru a-și forma singur ochiul. Iar asta înainte de-a începe să le publice, pentru a nu fi dezamăgit. E greu să faci o fotografie bună, dacă nu știi cum arată una. De aceea, e indicat să citești, dar nu numai despre fotografie. De exemplu, eu mi-am cumpărat niște cărți despre compoziția în pictură, despre istoria artei etc. Nu în ultimul rând, contează mult setea de cunoaștere și curiozitatea.

Astea sunt sfaturi pe care nu le-am primit neapărat de la cineva, ci mi-am dat seama de ele singur. Așa învăț cel mai bine, când caut singur răspunsul la o dilemă pe care o am. Observ, pe paginile online de profil, persoane care întreabă ce setări să folosească la un botez, dacă au aparatul cutare. Păi ce să le spui? Nu ești acolo, nu vezi locul, nu știi cum cade lumina.

Avantajul mai e și că, cu cât înveți mai mult, cu atât devii mai critic cu tine însuți. Personal, am simțit cum am evoluat, de la lună la lună, de la an la an. Mi-a plăcut să văd că încep să recunosc o fotografie bună și să-mi dau seama dacă am făcut eu o fotografie bună. Asta era cel mai dificil, la început, pentru mine: nu-mi dădeam seama dacă pozele mele sunt bune sau nu. Acum știu.

Caut oameni cu povești, din fața și din spatele aparatului foto. Cred că orice om este interesant, trebuie doar să știi cum să-l privești.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *